M-am pricopsit cu o mare dragoste. De munte. Atat de mare incat as putea sa ma dedic lui. Nu l-am mai vazut de ceva timp si ma striga din nou. Ii aud ecoul undeva in piept, ascuns de celelalte ecouri care se-ngramadesc sa rezoneze. Ce nebunie. Viata este un ecoul a tot ceea ce ne inconjoara. Fugim de ecouri, de teama de a nu fi ajunsi. Azi dimineata, de exemplu, daca nu as fi fugit exact trei pasi, cat sa trec de usa vagonului, m-ar fi ajuns din urma ecoul conductorului de la metrou.
Nu stiu CINE a strigat ieri, pe furis, a furie, dar eu, azi, am auzit in mine ecoul lui. Prea puternic decat suportam intr-o zi de luni. Sa-ti fie rusine, CINE, ca m-ai facut sa rasun a furie tocmai azi, cand nu aveam motiv.
Sau aveam?
Urasc lipitorile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu esti...