Colaj

Am nevoie de o placa mare de poliester, o pereche de foarfece si lipici. In rest...doar de timp si un perete mare, alb, care sa ma ajute sa vizualizez.

Ecou de luni

M-am pricopsit cu o mare dragoste. De munte. Atat de mare incat as putea sa ma dedic lui. Nu l-am mai vazut de ceva timp si ma striga din nou. Ii aud ecoul undeva in piept, ascuns de celelalte ecouri care se-ngramadesc sa rezoneze. Ce nebunie. Viata este un ecoul a tot ceea ce ne inconjoara. Fugim de ecouri, de teama de a nu fi ajunsi. Azi dimineata, de exemplu, daca nu as fi fugit exact trei pasi, cat sa trec de usa vagonului, m-ar fi ajuns din urma ecoul conductorului de la metrou.

Nu stiu CINE a strigat ieri, pe furis, a furie, dar eu, azi, am auzit in mine ecoul lui. Prea puternic decat suportam intr-o zi de luni. Sa-ti fie rusine, CINE, ca m-ai facut sa rasun a furie tocmai azi, cand nu aveam motiv.

Sau aveam?

Urasc lipitorile!

Oameni

Ma suport asa cum sunt. Nu ma supar nici pe mine, nici pe ceilalti. Doar ma enervez, repede. Cel mai tare ma enerveaza oportunistii si nu pot sa spun ca duc lipsa de ei. azi,ploaia a cazut in soapta. Nu am vazut-o nu am auzit-o, nu am simtit-o. A fost cald si aproape soare. Cel putin asa am crezut.

Tare as mai vrea sa dorm mult. Dimineata ma lipisem de pat si nu am mai vrut sa plec de acolo. M-am ridicat si la fel de mecanic am facut totul pana la redactie. Acolo m-am trezit. Nu stiu cum am ajuns.

Am trecut pe langa oameni fara sa ii vad. De mult nu mai vad oamenii. Sunt doar decor care te loveste uneori la urcare sau la coborare. Atunci ii simt si, de cele de mai multe ori i-as injura. Needucabili.

"La urcare faceti cutare..." " La coborare, cutare..." Ei, nimic. Ca oile. Printre ele mai sunt si vaci - netesalate, cu ochi umezi si privire tampa. La fel ca vanzatoarea de covrigi de la metrou.

Ea m-a facut sa protestez. Nu mai cumpar covrigi pt ca nu imi pace fata ei. Mai nou, am senzatia ca ii scuipa sau ca intre doua metrouri se scobeste in nas si dupa aia ni-i vinde noua.

Desi fara nicio legatura, Herta Müller nu mi-i draga. Poate pentru ca nu se vrea romanca. Poate ca, desi "ne-romanca", vorbeste impecabil romaneste...

C-aşa-i românul...

E dimineaţă şi te îndrepţi spre serviciu. Mai adormit sau cu chef de viaţă, atenţia trebuie să-ţi fie îndreptată, cu precădere, într-o singură direcţie – în jos, spre trotuar, scara blocului sau pardoseala de la metrou. Cu primul pas făcut din casă începe slalomul printre mucozităţi. Salivă, scuipat sau flegmă sunt cei trei termeni care definesc petele de pe stradă, pe care trebuie să fii aproape acrobat ca să le poţi ocoli în totalitate.

Oamenii scuipă de la geam, din mers, când stau cu cineva de vorbă, pe bancă, în parc sau la meci fac asta aproape instinctiv. Tinerilor li se pare cel puţin un test al bărbăţiei să poată scuipa insesizabil printre dinţi. Unii transformă prostul obicei într-o competiţie, alţii, într-o artă. Cei trecuţi de prima tinereţe scuipă pentru că aşa s-au obişnuit.

Nici seara situaţia nu este diferită. După o zi de trudă, strânşi în faţa blocului la o bere şi o pungă de seminţe, printre două vorbe şi-o înjurătură, amicii scuipă.
Aşa a făcut, în seara asta, şi ”domnul” cu ceafa lată care stătea sprijinit de o dacie părăsită pe trotuarul intens populat al unui cartier bucureştean din sectorul 6. Pentru că aşa i-a venit, a scuipat. Sfişcuit, rapid,aproape neobservat. Nu în faţa lui, pentru că s-ar fi stricat covorul din coji de seminţe pe care se străduise să-l aştearnă preţ de câteva ore, ci în dreapta sa. Trotuarul era populat, dar cetăţeanul nu se gândea că ar putea nimeri pe cineva, ci doar executa.

Am auzit şuieratul deja familiar pentru cartierele Capitalei şi l-am văzut pe bărbat întrorcându-se, brusc, cu spatele,ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Gestul a dat de bănuit. După numai câţiva paşi, m-am oprit şi, în lumina unei vitrine, am început să-mi analizez hainele. Pantalonii, ”nefericiţii”, ajunseseră în raza de acţiune a ”ţintaşului”. De la genunchi spre glezna stângă, pe o lungime de câţiva centimetri, se întindea surplusul de salivă al individului care, între timp, revenise la poziţia relaxată dinainte de ispravă.
M-am întors la el şi, privindu-l în ochi, i-am spus: ”Am venit să te scuip”. Desigur... că n-am făcut-o.