Night out

S-ar spune că sunt ”ducace”. De fapt, nu pot face mereu acelaşi lucru. De aceea aleg să plec, să experimentez... Vineri am redevenit eu.. Am reuşit să ieşim ”în oraş” fără programare. Ne-am întâlnit cu o altă pereche. Pe ea nu am văzut-o de la terminarea liceului. Oamenii se mai schimbă, cel puţin fizic. Se pare că eu am păstrat o altă imagine. Mă gândesc dacă să rămân cu ea... Per ansamblu, e bine.

Râsete, amintiri, un banc genial, explorări în trecut, calamar cu orez picant, fuuum... muult fum într-o clădire veche din centrul şi mai vechi al Bucureştilor. Oamenii sunt drăguţi vineri noaptea. Jaya. Aşa se numeşte localul unde te întâmpină un lucios Harley Davidson. O scară şerpuită şi trei nivele pe gustul fiecăruia. Întrucât nu mâncasem mai nimic, am ales calea de mijloc: restaurantul. În rest, nimic neobişnuit. ”La revedere! Mi-a părut bine! Ne mai vedem.”

Ne-am întors în Centrul Vechi. Mi-am amintit că, în urmă cu două zile, am mai trecut pe acolo. Ziua. M-am intersectat atunci cu o mamă şi băieţelul ei. ”Mami, miroase ca la mare!”, a spus cel mic, convins fiind că are dreptate. Dacă mi s-ar fi adresat mie, l-aş fi aprobat fără ezitare. Izul de urină care pătează pereţii cu poveşti în tencuială, vaporii de străzi proaspăt pavate, pe care se odihnesc însă ziduri plăpânde, care se încăpăţânează să reziste şi la grafitti, şi la uitare, toate aduc cu aromele de vară de pe litoralul românesc la fel de decrepit şi cu pretenţii de modernitate. ”Nu, mami, nu are cum să miroasă. Afară e iarnă”, i-a răspuns femeia absentă.

Sunt trei străzi în Bucureştiul istoric pe care se forfota le animă la orice oră. Aseară, parcă, erau mai mult decât atât. Fantastic, însă, aveai impresia că toţi oamenii aceia se cunosc între ei. De fapt, dacă te uitai bine, aveau toate şansele - media de vârstă era pe undeva pe la 25 de ani.

Paşi fără ţintă pe dalele de piatră, cu grijă -  timpul le-a mai desperecheat. Ne-am lăsat purtaţi de zgomot printre străduţe cu ganguri, în care arhitectura originară este ascunsă în spatele termopanelor, şi ne-am oprit. ”Dancing Queen” se auzea în difuzoare. Localul din Curtea Berarilor, mai mult pe lung decât pe lat, era populat atât cât trebuie. Şi fumul era atât cât trebuia, şi muzica suficient de tare ca să îţi vibreze în toate organele vitale. Am ascultat melodii vechi şi bune, am râs pentru nimicuri, am mai ascultat muzică şi am cântat, am băut - Campari Orange - şi au trecut orele. DJ-ii...atât de anii '70! 

Voi reveni, cu siguranţă!

Iar se aşterene tăcerea

L-am pierdut.Am crezut că-i scapă morţii printre degete. Am visat să-l văd jucându-l pe Cadir, dar nu ne-am mai apucat...S-a scris atât de mult astăzi despre el... cât de măreţ, de bun coleg, de perfect a fost... Am avut toată ziua urechile înfundate şi tot ce făceam avea fundal sonor: ”Sunt vagabondul vieţii mele...”. Atât îţi trebuie să asculţi ca să înţelegi că a iubit viaţa şi, mai presus decât viaţa, a iubit teatrul...

Nu vreau să spun nimic, vreau să închid ochii şi să văd o garoafă la butonieră, o pălărie purtată cu ştaif, un zâmbet nelipsit din colţul gurii, o pereche de ochi aprinşi de bucuria de a trăi, să îmi bubuie urechile de aplauze şi să strige Cineva iar: ”Nu trage, Dom Semaca, sunt eu...!”

MÂNA ÎNTINSĂ CARE NU SPUNE O POVESTE NU PRIMEŞTE NIMIC SE POMANĂ

De ce nu mai pică lumina?

A fost nevoie să treacă 20 de ani ca să îmi revină mirosul de copilărie.Un bec mic, de lanternă se pare, se aprindea în fiecare seară de iarnă deasupra uşii din sufragerie. Bateria de maşină nu am ştiut niciodată unde era ascunsă şi nici nu m-a interesat. Important era că aveam lumină să nu ne lovim cu capul de pereţi. Mama robotea mereu. Căderea curentului electric o prindea ori cu mâna în rufe - nu mai folosea decât duminica maşina de spălat, pentru că ştia că, imediat ce se încălzeşte apa, pică şi lumina- sau prin bucătărie. Eu eram mereu la spatele tatei în pat, rugându-l, mereu cu aceeaşi insistenţă, să îmi povestească un film. Bunica îmi spunea poveşti şi îmi cânta romanţe, pe care nu îmi dau seama cum le-am învăţat, iar tata era maestru la povestit filme. Şi, de fiecare dată, se lăsa rugat. Şi, de fiecare dată, eu îl asiguram că este ultima oară când îl rog să îmi povestească. Filmul era, invariabil, unul cu cowboy. Aveam răbdare şi ascultam cuminte, cu toate că ştiam pe de rost fiecare ”secvenţă”. Făcea parte din jocul nostru ”de-a picatul luminii”. Din soba de gaz, pe care îl procura pe saci de hârtie, se auzea duduitul focului. Şi iernile erau ierni pe atunci, şi Crăciunul era mai Crăciun...
Mi-e dor.
Ar trebui să petrecem, o săptămână din an, fără curent electric între 5 şi 7 seara. Cu siguranţă am fi mai oameni.