A fost nevoie să treacă 20 de ani ca să îmi revină mirosul de copilărie.Un bec mic, de lanternă se pare, se aprindea în fiecare seară de iarnă deasupra uşii din sufragerie. Bateria de maşină nu am ştiut niciodată unde era ascunsă şi nici nu m-a interesat. Important era că aveam lumină să nu ne lovim cu capul de pereţi. Mama robotea mereu. Căderea curentului electric o prindea ori cu mâna în rufe - nu mai folosea decât duminica maşina de spălat, pentru că ştia că, imediat ce se încălzeşte apa, pică şi lumina- sau prin bucătărie. Eu eram mereu la spatele tatei în pat, rugându-l, mereu cu aceeaşi insistenţă, să îmi povestească un film. Bunica îmi spunea poveşti şi îmi cânta romanţe, pe care nu îmi dau seama cum le-am învăţat, iar tata era maestru la povestit filme. Şi, de fiecare dată, se lăsa rugat. Şi, de fiecare dată, eu îl asiguram că este ultima oară când îl rog să îmi povestească. Filmul era, invariabil, unul cu cowboy. Aveam răbdare şi ascultam cuminte, cu toate că ştiam pe de rost fiecare ”secvenţă”. Făcea parte din jocul nostru ”de-a picatul luminii”. Din soba de gaz, pe care îl procura pe saci de hârtie, se auzea duduitul focului. Şi iernile erau ierni pe atunci, şi Crăciunul era mai Crăciun...
Mi-e dor.
Ar trebui să petrecem, o săptămână din an, fără curent electric între 5 şi 7 seara. Cu siguranţă am fi mai oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Tu esti...